Acum puţin timp în urmă am mers cu trenul în Bucureşti împreună cu câţiva prieteni şi colegi de muncă.
Tot discutând
despre una şi despre alta am ajuns şi la subiectul: De ce nu mai citim cărţi?
Am zis că nu
există om care să nu iubească cărţile, doar om care nu a întâlnit cartea care
să i se potrivească. Cam la fel ca şi cu femeile. Unii colegi mi-au spus că,
mai nou, citesc doar cărţi specializate. Mie mi-a fugit gândul la toate cărţile
care nu m-au lăsat să dorm până la patru dimineaţa şi la vechii mei colegi de
liceu care ar putea să vorbească ore întregi despre un autor anume.
Dar eram fericit
că măcar o carte trecuse prin mâinile lor, că le place să citească. „Nu văd
scopul” mi-a zis unul din ei când i-am întrebat dacă nu citesc şi ficţiune. „N-am
răbdare”, a adăugat altul şi a mai dat play la o melodie de la Queen.
Şi eu aveam în
cap versurile Lanei del Rey, citatele lui Hemingway şi dorinţa
de a pune mâna pe un volum al autoarei E.L. James. Toate biografiile pe care aş
vrea să le citesc. Toate personajele pe care le-am urmărit cu sufletul la gură,
de parcă s-ar fi ascuns în toţi oamenii din jurul meu şi ar fi ieşit la iveală
doar în orele în care ochii mei fugeau pe paginile Pacientului Englez.
În trenul Bucureşti
– Constanţa, din Gara de Nord urca destui vânzători ambulanţi. Strâng în braţe
cu jumătate de dorinţă un teanc de reviste din toate categoriile şi fac parada
de denumiri glossy şi publicaţii culturale. Meniul nu pare pe placul multor călători
care privesc plictisiţi la vânzători şi apoi se întorc la… nimic. Cu toate
astea vânzătorii şi teancurile lor se întorc repetat şi în jumătatea de oră înainte
de fluierul final, se aud foşnete de plastic rupt, în timp ce domnişoare în
poziţii inconfortabile se uită ciudat la mine de pe copertă…
La urmă trece şi
un tip mai în vârstă cu un vraf de cărţi în braţe. Merge grăbit şi oarecum
supus, de parcă e deja convins că nu vrea nimeni să-i cumpere marfa. Înainte să-l
întreb ce cărţi are, domnul e deja în alt vagon şi mie îmi rămâne imprimată pe
retină figura tristă a lui Neagu Djuvara, din braţele lui. Majoritatea călătorilor
se întorc din nou la… nimic. La conversaţii despre ce note au mai luat nepoţii,
ce a mai făcut vecinul şi cât s-au mai scumpit alimentele. La existenţa care nu
promite nimic decât repetabilitate, care nu promite nimic decât izolare, care
nu promite nimic decât o strangulare a tot ceea ce ne face unici.
Şi-atunci cu ce
ne mai hrănim când cei din jur folosesc aceleaşi cuvinte şi scenarii? Şi atunci
ce ne mai îmbogăţeşte centimetrii din suflet pe care nu-i încălzeşte nici măcar
o vară toridă? Şi atunci unde mai trăim când ne-am săturat de străzile oraşului
pe care îl ştim pe de rost? Atunci ce mai iubim când suntem doar noi şi vinul într-o
cameră goală şi fumăm ţigară după ţigară, de parcă am vrea să fim odată la fel
de morţi precum ne simţim?
Citesc pentru că
sunt acolo, în paginile acelea toate vieţile pe care nu le-am trăit încă. Toate
cunoştinţele pe care n-am ştiut unde să le caut. Toate personajele cu care m-aş
fi întâlnit la ceai. Toate locurile în care n-am ajuns încă. Toate sufletele sfărâmate
în mii de bucăţi ale oamenilor care le-au scris. Citesc pentru că nu ştiu alt
fel mai minunat de a fi conectat cu oamenii care au trăit înainte de mine, cu
poveşti din celălalt capăt de lume.
Cu cei ca mine,
care vor să simtă că trăiesc de sute de ori în acelaşi spaţiu şi timp
alocat unei singure vieţi.
Şi cred că murim
un pic mai mult cu fiecare carte pe care o refuzăm. Cu fiecare oră în care
alegem să nu fim conştienţi de câtă bogăţie e într-o seama de pagini. Vă rog,
faceţi un parfum care miroase a pagini de carte să-l port cu mine mai mereu,
atunci când dau de oameni care îmi aruncă un „N-am timp să citesc”, dar ştiu pe
de rost toate episoadele serialelor de pe Vplay.
Nu ştiu alţii
cum sunt, dar eu când citesc încerc să văd şi autorul acolo. Da, în fiecare
propoziţie e accentul unui om format în anumite experienţe pe care le-a trăit
doar el. Pe care le transmite tuturor celor care-l citesc şi n-au avut încă acces la ele.
E conexiunea aceea care merge mai departe de acţiune şi personaje. Toate acelea
sunt centimetri din sufletul unui om real, serviţi ţie, ca să poţi descoperi o
existenţă care se afla înăuntrul acesteia. Ca să poţi şti toate lucrurile care
te transformă în cel care vrei să devii.
Nu e lucru pe
lumea asta care să nu fie explicat într-o carte. Nu e emoţie, oricât de specială,
care să nu fie transpusă în câteva fraze. Nu e om pe care să-l cauţi care să nu
fie deja într-o carte. Nu e întâmplare, poveste, miracol care să nu fie deja într-o
carte. Doar că n-ai descoperit-o încă. Sau dacă ai descoperit-o, atunci ştii ce
înseamnă să te legi de o carte atât de mult încât simţi că ai scris-o tu într-o
altă existenţă, de care nu-ţi mai aminteşti.
Aşa că nu muri!
Citeşte. Citeşte în numele tuturor lucrurilor frumoase. Citeşte pentru că ce-ţi
rămâne în suflet şi în minte, sunt singurele lucruri pe care n-o să ţi le poată
lua nimeni vreodată. Singurele!
CONSTANTIN Viorel
CONSTANTIN Viorel
Salutar acest articol al tău, Viorel!
RăspundețiȘtergereCu atât mai mult cu cât a apărut în preajma unui eveniment iniţiat de Asociaţia Bibliotecarilor din România, eveniment ce merită consemnat şi care a avut loc în 23-24 aprilie. Este vorba despre „Noaptea Bibliotecilor Româneşţi” – prima ediţie.
Acest nou proiect continuă celebrarea Zilei Bibliotecarului care se serbează concomitent cu Ziua Internăţională a cărţii şi a drepturilor de autor si care urmăreşte să aducă împreună cititorii, să aducă mai aproape cartea, fenomenul lecturii şi biblioteca.
Articolul tău succede evenimentului menţionat mai sus şi cred că se doreşte a fi un fel de semnal de alarmă, un mod de a atrage atenţia tuturor, şi din partea ta, ca simplu cititor, vis-à-vis de necesitatea reîntoarcerii la lectură.
Foarte interesant şi în acelaşi timp extrem de actual subiectul!
Felicitări, încă o data, Viorel!
Notă: Acest articol al tău mă îndeamnă să scriu un material pe aceeaşi temă.