O ţară a copiilor abandonaţi?

Deunăzi, un coleg - profesor - povestea despre manifestările unui copil din gimnaziu căruia îi erau plecaţi ambii părinţi la muncă în străinătate. Câtă durere şi disperare poate fi în sufletul acestor copii care vin de la şcoală râzând şi sporovăind pe drum, împreună cu colegii lor şi, ajunşi acasă, dau peste o cameră goală? Ce putem face pentru copiii lăsaţi acasă de părinţii aflaţi la muncă în străinătate, pentru a-i scoate din depresie? 

Pe de o parte, toată lumea este de acord că viaţa copilului este un preţ mult prea mare pentru un serviciu în străinătate. Pe de altă parte, sărăcia lucie în care se zbat familiile româneşti face ca părinţii să nu aibă altă variantă decât să muncească „în afară”, adeseori în condiţii atât de grele încât aducerea copiilor în ţara-gazdă ar fi ca o „piatră de moară” de gâtul acestor oameni. Nu numai că nu ar mai putea strânge ban pe ban, dar ar chinui şi copiii. Cei mai mulţi dintre emigranţi sunt nevoiţi să locuiască în barăci, să împartă un apartament cu câte 5-6 colegi, să dea din coate pentru supravieţuire, să stea lungi perioade fără serviciu.

Unii dintre românii stabiliţi de ani buni în Europa îi pun la zid pe părinţii loviţi de soartă, ceea ce oricum nu ajută la nimic. De cealaltă parte, mulţi dintre părinţii care şi-au lăsat copiii în ţară spun că nimeni nu ştie în ce condiţii sunt nevoiţi să trăiască şi să muncească. În astfel de condiţii, luarea copiilor din România ar fi o măsură de inconştienţă. Părinţii plecaţi la muncă în străinătate speră că nu se va întâmpla o tragedie chiar cu copilul lor. Alţii speră că despărţirea va fi pentru scurt timp, dar de cele mai multe ori perioadele de lucru se prelungesc.

Deşi prin mass-media şi internet mulţi se grăbesc să arunce cu piatra, acuzându-i pe părinţii deja distruşi de dramele celor cărora le-au dat viaţă, nu sunt de acord cu această atitudine. Oamenii respectivi au plecat din ţară nu de plăcere, ci pentru că au dorit să scape de sărăcie, să le ofere o viaţă mai bună copiilor. Dacă ar fi ştiut ce vor păţi, ar fi înţeles la timp că micuţii lor aveau nevoie de dragoste şi de afecţiune, în primul rând. Ar fi priceput că nici o jucărie din lume, oricât de frumoasă ar fi, nu poate înlocui dragostea mamei. Ar fi judecat altfel situaţia, ar fi luat copiii în ţara gazdă, nu ar mai fi plecat amândoi ori ar fi plecat prin rotaţie, astfel încât copiii să beneficieze măcar de dragostea unui părinte.

Când ambii părinţi pleacă din ţară se formează o balanţă a durerii: de o parte sunt adulţii, iar de cealaltă parte este copilul sau sunt copiii. Micuţii sunt însă cei mai vulnerabili, ei nu pot face nimic şi trebuie să accepte situaţia hotărâtă de părinţi. Sentimentele lor acute de disperare, împletite cu cele de vinovăţie (ei pleacă pentru a le oferi mai mult copiilor) sunt atât de puternice încât nici nu au puterea să le spună să rămână. În alte cazuri, micuţii îşi roagă părinţii să nu-i părăsească, dar aceştia pleacă de nevoie, ducând în suflet, la mii de kilometri distanţă, lacrimile celor mici. Un copil poate păstra adânc în suflet, chiar şi după zeci de ani, imaginea tatălui atârnat de scara trenului pus în mişcare. Tata se ţine bine de bară, amânând momentul închiderii uşii până ce nu-şi va mai fi putut zări copiii aflaţi pe peron…
                Dumneavoastră ce părere aveţi?

CONSTANTIN Viorel.