TEXT

Marţi, 24 octombrie 2017, ora 18.00, Adunare Generală a Asociaţiei LTNB Medgidia, la sediul liceului. Obligatoriu prezenţa a cel puţin un reprezentant pe clasă.

miercuri, 28 mai 2014

Dascălilor mei

Darul cel mai plăcut, primit în preajma zilei onomastice, a fost regăsirea unei foarte bune prietene, colege de şcoală, la distanţă de un ocean şi după „doar” douăzeci şi opt de ani! Cu multă desfătare am început, într-o caldă îmbrăţişare virtuală, rememorarea celor mai frumoase clipe din viaţa noastră, cele din perioada copilăriei şi adolescenţei. Uşor, chipul colegilor de şcoală, din generală şi liceu, s-au perindat unul câte unul prin faţa noastră. Apoi, a venit rândul profesorilor! Doamne, cu cât drag şi dor ne aminteam de ei! Parcă mai ieri intram pe poarta şcolii...
Lăsând la o parte bucuria regăsirii dragei mele F., trec la articolul domnului C. Marafet, din (facebook) Literatura de azi - Şcoala domnească - articol care, după lecturare, mi-a produs multă mângâiere, de parcă aş fi participat la o întâlnire surpriză cu foştii mei colegi de şcoală şi cu profesorii, atât de dragi sufletului meu. Articolul este o revelaţie a unor trăiri din trecut. Şi amintirile mele şi amintirile domnului Marafet sunt încărcate de nostalgie, şi amintirile mele şi ale dumnealui, cuprind aceeaşi recunoştinţă purtată etern dascălilor noştri! După credinţa mea, meseria de „învăţător” este cea mai importantă profesie a societăţii: de ieri, de astăzi sau de mâine, iar cuvintele domnului Marafet formează împreună un frumos omagiu adus din adâncul sufletului, MENTORILOR, fie ei profesorii noştri din ciclul gimnazial, liceal sau universitar, fie dascălii copiilor noştri.

Cineva spunea că nu există relaţie mai curată decât cea dintre un discipol şi învăţătorul lui, chiar mai curată decât cea dintre o mamă şi copilul ei, între care există o legătură trupească. Această relaţie, discipol-maestru, este pur spirituală. Şi acele învăţături, dăruite nouă cu un devotament ilimitat, sunt mereu încărcate de un agreabil melanj de dragoste, mândrie, dor, tradiţie, patriotism, bucurie, vis, speranţă, aur, argint, poezie şi apă vie.
Şi eu care credeam că dascăli cu vocaţie ca cei pe care i-am avut noi, doar la Bicaz găseşti!
De multe ori m-am întrebat: care educator mi-a fost mai aproape de suflet, cine mi-a fost mentor, îndrumător, sfătuitor...? Răspunsul stă în zâmbetul larg desenat pe chipul meu. Cu toţii! Şi le mulţumesc din inimă. Datorită lor, „făuritorilor de suflet”, sunt astăzi OM.
Nici nu mai ştiu când am început să-i iubesc! Îmi revin în minte: prima zi de şcoală, floarea care aştepta alături de abecedar pe bancă, doamna învăţătoare, plină de zâmbet, doamna dirigintă, profesoară de engleză şi frumoasă ca o zi de primăvară, domnişoara de română, profundă, care cu multă măiestrie şi pe nesimţite ne-a insuflat dragostea pentru marea literatura a lumii, directorul Bibliotecii Orăşeneşti Bicaz, un monument de perseverenţă până în ziua de azi în promovarea şi susţinerea culturii, domnul profesor de istorie de la liceu, pe care îl ascultam cu urechi de elefant şi aproape ţinându-ne respiraţia, de teamă să nu care cumva să rătăcim ceva din spusele lui, şi pe care nu îl vor uita generaţii întregi de elevi... Mereu ne vom aminti cu drag de sunetul clopoţelului, de recreaţia mare, de colegii de bancă, de drumeţiile organizate cu dna dirigintă, de ei toţi... o mare şi minunată familie.
Unii au fost riguroşi, alţii de geniu, unii mari povestitori, iar alţii de înaltă clasă, unii sensibili, pasionaţi sau de aleasă etică, unii erudiţi sau de vocaţie... şi exemplele pot continua la nesfârşit.
Eforturile lor comune au fost un gigantic tsunami, care a împins cu forţă magică tot ce era învăţăcel către lectură, fiind sută la sută convinşi că sănătatea culturală şi educaţională a unui popor stă în acele „obiceiuri de lectură”, care până la urmă nu sunt decât „cheia” unui echilibru social, economic şi politic de mai târziu. Investiţia în cultură era o obligaţie, conştienţi fiind că mentalităţile se formează de timpuriu.
Graţie lor, cea mai mare bucurie a noastră, a elevilor, era lectura, indiferent dacă aveam înclinaţii către ştiinţele umaniste sau nu. Citeam mult şi pe nerăsuflate. Tot ce îmi amintesc este că, atunci când suna clopoţelul, nu găseai niciun elev afară din clasă. Cu toţii eram în bănci cu caietele şi cărţile deschise, liniştiţi sau iscoditori, împărtăşind păreri despre lecturile savurate de curând sau despre modul de rezolvare a temelor şi nerăbdători să începem ora. Niciodată nu ne plictiseam, şi de fiecare data ne despărţeam cu multe întrebări încă nerostite. Timpul nu era de-ajuns! Şi visam! Visam mereu!
Acum, cu gândul la cei care ne-au ocrotit şi ne-au dăruit aripi de zbor şi care poate nu mai sunt, bobiţe de lacrimi tac în colţ de ochi, iar eu cred că datorită lor suntem astăzi asemenea unui templu format din cărămizi de aur. Câte o cărămidă din spiritul fiecărui dascăl formează bază acestui edificiu, la care au trudit împreună, părinţi şi educatori, pentru ca mai târziu, când aripa lor protectoare va fi fost îndepărtată, să continuăm singuri şi fără ezitare, înălţarea acestui frumos edificiu, care nu este altceva decât templul vieţii noastre.
Colegilor mei de şcoală un gând nou...

Elena UZUN

Un comentariu:

Comentariile nu sunt moderate si oricine poate posta. Va rugam pe cat posibil sa va semnati mesajele. Pentru aceasta folositi optiunea Nume/url, unde puteti completa doar sectiunea nume.Comentariile neadecvate vor fi sterse.