Darul cel mai plăcut, primit în preajma zilei
onomastice, a fost regăsirea unei foarte bune prietene, colege de şcoală, la
distanţă de un ocean şi după „doar” douăzeci şi opt de ani! Cu multă desfătare
am început, într-o caldă îmbrăţişare virtuală, rememorarea celor mai frumoase
clipe din viaţa noastră, cele din perioada copilăriei şi adolescenţei. Uşor,
chipul colegilor de şcoală, din generală şi liceu, s-au perindat unul câte unul
prin faţa noastră. Apoi, a venit rândul profesorilor! Doamne, cu cât drag şi
dor ne aminteam de ei! Parcă mai ieri intram pe poarta şcolii...
Lăsând la o parte bucuria regăsirii dragei mele F.,
trec la articolul domnului C. Marafet, din (facebook) Literatura de azi - Şcoala
domnească - articol care, după lecturare, mi-a produs multă mângâiere, de parcă
aş fi participat la o întâlnire surpriză cu foştii mei colegi de şcoală şi cu
profesorii, atât de dragi sufletului meu. Articolul este o revelaţie a unor
trăiri din trecut. Şi amintirile mele şi amintirile domnului Marafet sunt
încărcate de nostalgie, şi amintirile mele şi ale dumnealui, cuprind aceeaşi
recunoştinţă purtată etern dascălilor noştri! După credinţa mea, meseria de
„învăţător” este cea mai importantă profesie a societăţii: de ieri, de astăzi
sau de mâine, iar cuvintele domnului Marafet formează împreună un frumos omagiu
adus din adâncul sufletului, MENTORILOR, fie ei profesorii noştri din ciclul
gimnazial, liceal sau universitar, fie dascălii copiilor noştri.
Cineva spunea că nu există relaţie mai curată decât
cea dintre un discipol şi învăţătorul lui, chiar mai curată decât cea dintre o
mamă şi copilul ei, între care există o legătură trupească. Această relaţie,
discipol-maestru, este pur spirituală. Şi acele învăţături, dăruite nouă cu un
devotament ilimitat, sunt mereu încărcate de un agreabil melanj de dragoste,
mândrie, dor, tradiţie, patriotism, bucurie, vis, speranţă, aur, argint, poezie
şi apă vie.
Şi eu care credeam că dascăli cu vocaţie ca cei pe
care i-am avut noi, doar la Bicaz găseşti!
De multe ori m-am întrebat: care educator mi-a fost
mai aproape de suflet, cine mi-a fost mentor, îndrumător, sfătuitor...?
Răspunsul stă în zâmbetul larg desenat pe chipul meu. Cu toţii! Şi le mulţumesc
din inimă. Datorită lor, „făuritorilor de suflet”, sunt astăzi OM.
Nici nu mai ştiu când am început să-i iubesc! Îmi
revin în minte: prima zi de şcoală, floarea care aştepta alături de abecedar pe
bancă, doamna învăţătoare, plină de zâmbet, doamna dirigintă, profesoară de
engleză şi frumoasă ca o zi de primăvară, domnişoara de română, profundă, care
cu multă măiestrie şi pe nesimţite ne-a insuflat dragostea pentru marea
literatura a lumii, directorul Bibliotecii Orăşeneşti Bicaz, un monument de
perseverenţă până în ziua de azi în promovarea şi susţinerea culturii, domnul
profesor de istorie de la liceu, pe care îl ascultam cu urechi de elefant şi
aproape ţinându-ne respiraţia, de teamă să nu care cumva să rătăcim ceva din
spusele lui, şi pe care nu îl vor uita generaţii întregi de elevi... Mereu ne
vom aminti cu drag de sunetul clopoţelului, de recreaţia mare, de colegii de
bancă, de drumeţiile organizate cu dna dirigintă, de ei toţi... o mare şi
minunată familie.
Unii au fost riguroşi, alţii de geniu, unii mari
povestitori, iar alţii de înaltă clasă, unii sensibili, pasionaţi sau de aleasă
etică, unii erudiţi sau de vocaţie... şi exemplele pot continua la nesfârşit.
Eforturile lor comune au fost un gigantic tsunami,
care a împins cu forţă magică tot ce era învăţăcel către lectură, fiind sută la
sută convinşi că sănătatea culturală şi educaţională a unui popor stă în acele
„obiceiuri de lectură”, care până la urmă nu sunt decât „cheia” unui echilibru
social, economic şi politic de mai târziu. Investiţia în cultură era o obligaţie,
conştienţi fiind că mentalităţile se formează de timpuriu.
Graţie lor, cea mai mare bucurie a noastră, a
elevilor, era lectura, indiferent dacă aveam înclinaţii către ştiinţele
umaniste sau nu. Citeam mult şi pe nerăsuflate. Tot ce îmi amintesc este că,
atunci când suna clopoţelul, nu găseai niciun elev afară din clasă. Cu toţii
eram în bănci cu caietele şi cărţile deschise, liniştiţi sau iscoditori,
împărtăşind păreri despre lecturile savurate de curând sau despre modul de
rezolvare a temelor şi nerăbdători să începem ora. Niciodată nu ne plictiseam, şi
de fiecare data ne despărţeam cu multe întrebări încă nerostite. Timpul nu era
de-ajuns! Şi visam! Visam mereu!
Acum, cu gândul la cei care ne-au ocrotit şi ne-au
dăruit aripi de zbor şi care poate nu mai sunt, bobiţe de lacrimi tac în colţ
de ochi, iar eu cred că datorită lor suntem astăzi asemenea unui templu format
din cărămizi de aur. Câte o cărămidă din spiritul fiecărui dascăl formează bază
acestui edificiu, la care au trudit împreună, părinţi şi educatori, pentru ca
mai târziu, când aripa lor protectoare va fi fost îndepărtată, să continuăm
singuri şi fără ezitare, înălţarea acestui frumos edificiu, care nu este
altceva decât templul vieţii noastre.
Colegilor mei de şcoală un gând nou...
Elena UZUN
Super!
RăspundețiȘtergere