Darul cel mai plăcut, primit în preajma zilei
onomastice, a fost regăsirea unei foarte bune prietene, colege de şcoală, la
distanţă de un ocean şi după „doar” douăzeci şi opt de ani! Cu multă desfătare
am început, într-o caldă îmbrăţişare virtuală, rememorarea celor mai frumoase
clipe din viaţa noastră, cele din perioada copilăriei şi adolescenţei. Uşor,
chipul colegilor de şcoală, din generală şi liceu, s-au perindat unul câte unul
prin faţa noastră. Apoi, a venit rândul profesorilor! Doamne, cu cât drag şi
dor ne aminteam de ei! Parcă mai ieri intram pe poarta şcolii...
Lăsând la o parte bucuria regăsirii dragei mele F.,
trec la articolul domnului C. Marafet, din (facebook) Literatura de azi - Şcoala
domnească - articol care, după lecturare, mi-a produs multă mângâiere, de parcă
aş fi participat la o întâlnire surpriză cu foştii mei colegi de şcoală şi cu
profesorii, atât de dragi sufletului meu. Articolul este o revelaţie a unor
trăiri din trecut. Şi amintirile mele şi amintirile domnului Marafet sunt
încărcate de nostalgie, şi amintirile mele şi ale dumnealui, cuprind aceeaşi
recunoştinţă purtată etern dascălilor noştri! După credinţa mea, meseria de
„învăţător” este cea mai importantă profesie a societăţii: de ieri, de astăzi
sau de mâine, iar cuvintele domnului Marafet formează împreună un frumos omagiu
adus din adâncul sufletului, MENTORILOR, fie ei profesorii noştri din ciclul
gimnazial, liceal sau universitar, fie dascălii copiilor noştri.
