Deunăzi, un coleg - profesor - povestea despre
manifestările unui copil din gimnaziu căruia îi erau plecaţi ambii părinţi la
muncă în străinătate. Câtă durere şi disperare poate fi în sufletul acestor
copii care vin de la şcoală râzând şi sporovăind pe drum, împreună cu colegii
lor şi, ajunşi acasă, dau peste o cameră goală? Ce putem face pentru copiii
lăsaţi acasă de părinţii aflaţi la muncă în străinătate, pentru a-i scoate din
depresie?
Pe de o parte, toată lumea este de acord că viaţa
copilului este un preţ mult prea mare pentru un serviciu în străinătate. Pe de
altă parte, sărăcia lucie în care se zbat familiile româneşti face ca părinţii
să nu aibă altă variantă decât să muncească „în afară”, adeseori în condiţii
atât de grele încât aducerea copiilor în ţara-gazdă ar fi ca o „piatră de
moară” de gâtul acestor oameni. Nu numai că nu ar mai putea strânge ban pe ban,
dar ar chinui şi copiii. Cei mai mulţi dintre emigranţi sunt nevoiţi să
locuiască în barăci, să împartă un apartament cu câte 5-6 colegi, să dea din
coate pentru supravieţuire, să stea lungi perioade fără serviciu.
Unii dintre românii stabiliţi de ani buni în Europa
îi pun la zid pe părinţii loviţi de soartă, ceea ce oricum nu ajută la nimic.
De cealaltă parte, mulţi dintre părinţii care şi-au lăsat copiii în ţară spun
că nimeni nu ştie în ce condiţii sunt nevoiţi să trăiască şi să muncească. În
astfel de condiţii, luarea copiilor din România ar fi o măsură de inconştienţă.
Părinţii plecaţi la muncă în străinătate speră că nu se va întâmpla o tragedie
chiar cu copilul lor. Alţii speră că despărţirea va fi pentru scurt timp, dar
de cele mai multe ori perioadele de lucru se prelungesc.
